Călătoria mea de la cifre la oameni începe cu o credință pe care o am eu. Anume aceea cã noi toţi, suntem de fapt, o cutie cu minuni. 
Doar cã atunci când deschidem cutia, nu ştim niciodatã ce va ieşi la ivealã.
De multe ori ne mulţumim cu ceea ce am gãsit prima datã, fãrã sã ne întrebãm dacã ceea ce am gãsit, ni se potriveşte sau nu. Nu stăm să ne întrebăm ce alte comori mai are ascunse în ea, cutia noastră cu minuni.
Sau, îi ascultãm pe alţii care ne spun:
- Du-te la facultatea X, că se câștigă mulți bani din meseria asta
- Fă-te ofițer (sau…orice altceva), ca să continui tradiția familiei
- Ştiu eu sigur că ești făcut pentru asta…
Sau… și mai grav…
- Lasă prostiile, că nu ies bani din… (muzică, pictură, actorie sau orice ocupației-ai fi dorit). Nu te apuca de asta că o să mori de foame.
Așa reușesc să ne programeze ceilalți
Spunându-ne toate lucrurile de mai sus. Lucruri în care ei le cred.
Doar că tot ceea ce spun ei este doar o imagine pe care și-au făcut-o despre ”binele” nostru, sau o proiecție a propriilor lor visuri pe care nu au apucat să și le realizeze și atunci, ne împing pe noi spre visurile lor.
Nu o fac din răutate, ci dimpotrivă, o fac pentru că fie și prin noi, au posibilitatea de a-și vedea acele visuri cu ochii.
Doar că acelea nu sunt visurile noastre…Dar noi nu știm…Suntem prea cruzi, prea necopți ca să ne dăm singuri seama.
Uite așa ne trezim cã pornim pe un drum despre care nu ştim sigur dacã-i al nostru, dar, pentru cã alţii ne-au sugerat să-l alegem, îl urmăm cu încredere.
Anii trec și noi uitãm sã mai cãutãm altceva în cutia noastrã cu minuni…
Și totuși…
Undeva, în interiorul nostru, abia perceput, este un sentiment cã parcã mai e ceva nedescoperit.
Ceva ce nici mãcar nu putem defini, pentru cã pur şi simplu e aşa… ca o pãrere, ca un sentiment de deja-vu pe care nu ţi-l poti explica, şi atunci alegi sã-l ignori.
Dar asta panã într-o zi când, aparent fãrã vreun motiv, ceva se întâmplã: un gest, o vorbã auzitã, o reclamă, o postare, un peisaj, ceva… îţi capteazã atenţia şi declanşeazã în interiorul tãu ceva.
Ȋncepi sã-ţi pui întrebari.
Ȋncepi sã te priveşti pe tine cumva din exteriorul tãu şi sã te întrebi dacã ceea ce trãieşti acum, dacã viaţa pe care o ai, dacã tot ceea ce ai construit îţi aparţine ŢIE. Dacã tu ţi-ai desenat tabloul vieţii tale, sau eşti doar un personaj în tabloul altcuiva…
Revelaţia acestui moment te va încremeni pentru câteva clipe, pentru cã vei avea un sentiment copleşitor cã existã ceva mai important decât ceea ce ai acum, ceva ce-ţi aparţine, ceva ce aşteaptã în interiorul tãu sã fie descoperit… comoara ta cea de mult uitatã în cutia cu minuni.
Călătoria de la cifre la oameni
Scopul meu este sã te însoţesc în aventura descoperirii comorii tale uitate în cutia cu minuni.
Şi dacã fac asta, este pentru cã şi pe mine m-a ajutat cineva, cândva, sã-mi descopãr propria comoarã.
Călătoria mea de la cifre la oameni
Mi-am ales meseria prin excludere, pentru cã nu vroiam sã ajung sã lucrez în fabricã.
Aşa cã am avut de ales între liceul pedagogic, liceul de biologie-chimie, liceul sanitar şi liceul economic. A câştigat detaşat liceul economic care a fost urmat de ASE-Facultatea de Finanţe-Contabilitate-Bãnci.
Cariera mi se definea singurã şi pãşeam încrezãtoare pe drumul meu (ziceam eu).
Am urcat pânã la poziţia de Director Financiar pe care am ocupat-o vreme de peste 15 ani în câteva firme multinaţionale.
Ȋn timpul ãsta, scriam cele mai frumoase scrisori de recomandare pentru subalternii mei, eram solicitatã de cãtre şefii mei sã le citesc printre rânduri, atunci când primeau email-uri mai rigide de la şefii lor, anticipam ceea ce oamenii vroiau sã-mi spunã, vedeam greşeli de ortografie doar aruncându-mi un ochi de la distanţã pe o foaie de hârtie… şi mai presus de toate, îmi plãcea enorm sã citesc şi sã scriu.
Dar, ce sã faci cu scrisul când meseria ta presupune cifre?
Pãi nimic, îmi ziceam eu. 
Ȋmi exersam talentul compunând e-mail-uri, prezentãri şi atât. Iar corsetul pe care de bunã voie mi-l îmbrãcasem, mã strângea de atâta timp, încât nici nu-l mai simţeam. Devenise ca o a doua piele. Ȋl integrasem. Mi se pãrea cã e parte din mine.
Acum trei ani, mã hotãrâsem sã-mi schimb jobul şi, în ultima zi de serviciu, un coleg a venit sã-mi spunã:
“Daniela, nu te pot lãsa sã pleci fãrã sã-ţi spun cã mi-ai schimbat viaţa”.
Noroc cã stãteam pe scaun pentru cã am simţit instant o cãldurã inexplicabilã în inimã, iar picioarele mi s-au înmuiat. Ȋncremenitã de emoţie, am întrebat:
“Cum ţi-am schimbat eu viaţa”?
Mi-a povestit cã în urmã cu 4 ani, fãcusem ceva ce i-a schimbat în întregime viața.
Un gest care mie mi s-a părut firesc și obișnuit. Am trimis CV-ul lui, directorului general al firmei în care lucram.
Mie mi se pãrea cã n-am fãcut nimic. Acest ”nimic” însă, i-a schimbat lui viața la 180 grade.
Ȋntrebasem o persoanã cunoscutã dacã e interesatã de un post la facturare. Ea a refuzat, dar mi l-a indicat pe el ca fiind dornic.
Faptul că eu l-am recomandat directorului general deși nici nu-l cunoșteam, i-a schimbat complet traseul profesional.
În doar 4 ani, dintr-un candidat la un post de operator facturare, ajunsese director de producţie într-o companie multinațională. Deci da, îi schimbasem viaţa, fãrã sã ştiu cã am fãcut-o.
Să ții minte de la mine că:
În orice zi a vieții tale, cineva, chiar și un necunoscut, îți poate schimba viața pentru totdeauna
Am plecat de acolo, de la acea firmă, cu o sãmanţă de gând care suna aşa:
“Ce mult mi-aş dori ca pânã la sfârşitul vieţii mele, sã-mi mai spunã cineva cã i-am schimbat viaţa”. Dar pe moment, habar nu aveam cum s-ar putea întâmpla asta, aşa cã am lãsat gândul acolo, ascuns într-un colţ de minte.
Noul job era cel puţin la fel de provocator ca şi anteriorul şi atunci mi-am zis: “Nu se poate sã fie peste tot la fel. Singurul factor comun sunt eu”.
Aşa, am început sã nu mã mai uit în exteriorul meu, ci mai ales în interiorul meu
Am început sã nu mã mai vait, ci sã-mi asum situaţiile din viața mea, înțelegând cã doar eu, cu gândurile şi convingerile mele îmi creez propria realitate.
Ȋn cãutarile mele, am ajuns “întâmplãtor” la Loredana Latiş, coach-ul care mi-a aprins primul spot de luminã în întuneric. Dupã prima şedinţã de coaching, vãzând rezultatele uimitoare, mi-am zis:
“Wow, deci despre asta e vorba… vii la coach cu un sac de pietre în spate şi pleci simţind cã zbori”.
Dacă vrei să știi în ce constă o ședință de coaching, apasă aici.
Mi-a plãcut mult experienţa, drept pentru care am participat la douã group coaching-uri şi am început sã îndrãznesc sã visez cã aş putea face şi eu asta.
Odatã ce mi-am dat voie sã îndrãznesc sã visez, mi-au apãrut în cale şi contextele în care aveam posibilitatea de a-mi urma acest vis. Asta confirmã încã o datã cã, atunci când ştii ce vrei, tot Universul “conspirã” în realizarea dorinţelor tale.
Cum s-a întâmplat?
M-am înscris într-o tabãrã de dezvoltare personalã şi acolo am avut prilejul sã “gust” puţin din ceea ce inseamnã sã fii coach.
La sfârşitul taberei a fost anunţatã deschiderea şcolii de coaching din cadrul ICDE, iar eu n-am stat nici un moment pe gânduri şi m-am înscris (detalii despre școala de coaching găsești aici).
Au urmat apoi pe parcursul a trei ani, cursurile de programare neuro lingvistică NLP Practitioner și NLP Master Practitioner, un curs de hipnoză și apoi cursul de Traineri NLP susținut în România de către unul dintre creatorii NLP-ului, Frank Pucelik. (Mai multe detalii aici aici).
După 3 ani, pot spune cu mâna pe inimă că omul căruia i-am schimbat eu viața, mi-a schimbat-o la rândul lui pe a mea.
Mai multe despre călătoria mea de la cifre la oameni, afli mai jos, din acest interviu pe care l-am dat lui Ninel Decu pentru site-ul: www.servhost.ro
Dacă ar fi să trag o singură concluzie, l-aș cita pe Joseph Campbell care spunea:
”Urmează-ți fericirea și Universul îți va deschide uși, acolo unde erau doar ziduri.”
Dacă vrei să știi ce mi-ar fi plăcut să știu înainte de a-mi începe călătoria de la cifre la oameni, ascultă mai jos Podcast-ul realizat împreună cu Florin Roșoga.
