Copacul cu fructe de aur de foc

Povestea cu copacul cu fructe de aur de foc începe cu mult timp înainte ca oamenii sã-şi mai aminteascã cum era şi ceea ce era…

Într-o cetate izolatã de întreaga lume prin ziduri groase, trãia un popor de oameni blânzi, cu pielea arãmie, ochii albaștri şi senini ca marea şi pãrul adunat pe spate în spice lungi şi aurii.
Tot ceea ce le era de trebuinţã, obţineau singuri.  Lucrau pãmânturile lor mãnoase,  împleteau, torceau, țeseau sau lucrau cu îndemânare lemnul.
Nu erau mulţi, erau exact atât de puţini, încât sã le ajungã mereu ceea ce culegeau sau cultivau ca sã trãiascã.

Apa şi-o luau din fântânile lãsate moştenire de înaintaşii lor, iar aerul pe care-l respirau era mereu proaspãt şi curat. Briza vântului îşi gãsea adesea loc de joacã în interiorul zidurilor cetãţii…

Şi fiecare copil înãlţa zmeie cu tot atâta uşurință cu cât norii se alergau pe cer, pe mãsurã ce ziua se transforma uşor-uşor în noapte.
Se bucurau în fiecare zi, cu toata fiinţa lor de ceea ce aveau, îşi împãrţeau frãţeşte avuţiile şi nu era niciodatã prilej de sfadã între ei.

Un singur lucru le aducea tristețe în suflet…

Trãiau mult prea puţin şi nu apucau sã se bucure prea mult de viaţa lor minunatã. Şi cu cât se bucurau mai mult de viaţã, cu atât se și  întristau mai mult. Se gândeau cu frică la ceea ce li se va întâmpla pe drumul de la lumea asta, cãtre tãrâmul de dincolo de lume.
Şi deşi nimeni nu se întorsese vreodatã de acolo, poveşti îngozitoare despre lumea aceea se aflaserã din legendele povestite de înaintaşii lor…

Se spunea cã dupã ce ai trecut de apa ce despãrţea un tãrâm de celãlalt, o fiinţă înaripată imensã venea sã se ospãteze din trupul celui abia sosit din lumea de dincolo.  Foamea acelei ființe era cu atât mai mare cu cât mânca mai rar…
Fiecare om din cetate ştia din legende, cã exista un singur fel care i-ar fi ţinut de foame pentru urmãtorul veac.

Dar pentru a-i potoli înfiorãtorului animal înaripat foamea, un om curajos ar fi trebuit sã-i ofere ofrandă un coş cu fructe de aur de foc .

Dar de unde să iei fructe de aur de foc când nimeni, niciodată nu aflase că asemenea fructe ar exista măcar?

Şi mai apoi, cine ar fi ştiut dacã cineva ar fi fost în stare vreodatã sã-şi ia inima în dinti, sã sarã peste zidurile cetãţii şi sã caute în lumea mare ceva ce nici mãcar nu ştia cum aratã?
Unde ar fi putut gãsi acest copac minunat acel cineva care ar fi fost suficient de curajos ca sã plece în lume, nevând nici o hartã, şi neştiind ce-i dincolo, pentru cã în lumea aceea nimeni nu plecase şi din lumea aceea, nimeni nu venise…şi apoi, de unde sã ştii cã nu-i doar o legendã?

Sfatul bătrânilor

La un moment dat, oamenii mai vârstă, s-au aşezat la sfat. Au început sã întoarcã lucrurile pe toate fețele, întrebându-se dacã nu poate exista şi o altã cale sã treci dincolo, fãrã ca trupul sã-ţi fie ciugulit şi sfârtecat în mii de bucãţele de animalul înaripat?

Se gândeau mai degrabã sã gãseascã un elixir, ca sã trãiascã o viaţã fãrã de moarte, dar cum sã gãseascã elixirul când vracii încercau de sute de ani mii de formule fãrã nici un rezultat?
Pentru cã s-au tot intrebat ce sã facã şi cum sã facã, şi oricâte întrebãri îşi puneau, rãspunsurile nu veneau, nici n-au bãgat de seamã când a trecut timpul şi când primãvara s-a transformat în varã şi apoi în toamnã.

Venise vremea culesului şi nu mai erau destule braţe care sã adune spicele şi nici suficiente mâini ca sã adune fructele, şi încet-încet, cei tineri şi-au dat seama cã dacã nu vor gãsi ei o cale, bãtrânii nu vor mai ieși sã lucreze ci vor sta într-una sã se sfãtuiascã, în timp ce câte o femeie le aducea de-ale gurii şi puţinã apã care sã le ţinã de sete, cã doar nu putea nimeni sã-i lase sã moarã de foame sau sete…

ONDIN

Într-o dimineaţă rãcoroasã de toamnã, Ondin, un tânãr zvelt și bine legat, şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la locul unde se ţinea sfatul ca sã le spunã înţelepţilor cetãţii cã el pleacã în lumea mare sã caute copacul cu fructe de aur de foc.

Copacul cu fructe de aur de foc

Mare le-a fost mirarea bãtrânilor înţelepţi de o aşa nesãbuinţã şi au încercat sã-l opreascã spunându-i cã el nici nu ştie ce pericole se pot afla în spatele zidurilor cetãţii, cã poate sunt animale care-l vor vâna, insecte care-l vor înţepa, şerpi care i se vor încolãci de picioare.

Sau poate cã drumul îi va fi blocat de spini şi ţepi şi poate cã mlaştini adânci îl vor aştepta ca sã-l înghitã sau furtuni nemaivãzute îl vor lua pe sus şi-l vor azvârli pânã-n înaltul cerului. Dar oricâte lucruri spuneau bãtrânii, tânãrul nu se îndupleca sã renunţe la hotãrârea lui.

Vãzând asta, bãtrânii i-au spus cã va muri de foame pentru cã nu-i vor fi de ajuns câteva fructe şi atâta mâncare cât sã o poatã lua cu el şi cã moartea sa, dincolo de zidurile cetãţii va fi mult mai cumplitã decât aceea care l-ar aştepta aici. Ziceau ei cã fructele otrãvite pe care le-ar mânca tânãrul Ondin, neştiind dacã-s bune sau nu, l-ar face sã moarã în chinuri groaznice, şi-apoi, dacã ar rãmâne acolo, între zidurile cetãţii, ar fi sigur cã va mai trãi încã mulţi ani îndestulaţi. De ce sã vrea sã plece dintre ai lui? De ce sã se arunce în necunoscut? De ce sã-şi rişte viaţa, tinereţea?

Era un tânăr prea destoinic pentru ca înțelepții să-l lase să plece în necunoscut și să-și riște viața.

Plecarea

Dar tânãrul nostru, dându-și seama cã nu-i va convinge cu nici un chip, s-a apucat sã-şi construiascã o scarã înaltã ca sã poata sã treacã peste zidurile cetãţii.

Nici o altă cale de ieșire nu era, fiindcă așa cum spuneam, nimeni nu plecase și nimeni nu sosise vreodată în acea cetate.
Dupã o sãptãmânã de muncã, scara a fost gata, aşa cã şi-a luat rãmas bun de la cei dragi, a luat atâtea merinde câte putea duce în doi desagi şi a urcat încrezãtor pe scarã.
Când a ajuns pe coama zidului şi-a aruncat privirea în zare, curios sã vadã pentru prima datã, lumea de dincolo. Nori negrii îi împiedicau privirea, dar nu s-a descurajat. A tras cu putere scara în sus şi, ajutat de câţiva oameni dragi, ce-l susţineau în misiunea lui, a reuşit sã o mute pe partea cealaltã a zidului cetãţii.
La coborâre a fost mai usor şi imediat ce a lãsat zidurile cetãţii în spatele lui, o ceaţa alburie l-a cuprins şi a inceput sã audã şoapte. Din ce îşi ascuţea auzul ca sã le prindã înţelesul, din aia îl cuprindea ameţeala, neînţelegând dacã șoaptele erau din mintea lui sau din jurul lui…Înainta cu precauţie, iar frica îl fãcea sã-i tremure genunchii şi sã-i transpire palmele.

Nu ştia încotro se îndreaptã iar prin ceaţa alburie nu se vedea nimic, oricât s-ar fi strãduit el sã întrezãreascã ceva. Bântuit de acele sute de şoapte ce puteau fi sau nu gândurile sale, simțindu-se împresurat de-a dreptul,  tânãrul Ondin a cãzut epuizat pe pãmânt şi-a adormit.

În timpul somnului sau a avut un vis

Se fãcea cã un mag apãrut de niciunde îi vorbește.

Magul îi spune cã ceea ce cautã e aproape, dar cã un pericol mare îl așteaptă.

Dupã ce va fi gãsit fructele de aur de foc, îndatã ce le-ar fi atins, Ondin n-ar mai fi ştiut nimic despre trecut sau despre misiunea cu care plecase el în lumea mare.
Spre dimineaţã, când soarele nu apucase sã se înalţe încã pe bolta cereascã, iar ziua încã stãtea îngemãnatã cu noaptea, neîndrãznind parcã sã-i deranjeze somnul, chipeşul Ondin s-a trezit şi şi-a amintit deodatã visul avut.

S-a întrebat cine o fi magul şi dacã ceea ce spusese poate fi adevãrat…apoi s-a întrebat…

„Dar dacă ar fi adevărat, eu ce-o să fac când nimeni, niciodată nu va mai ști nimic de mine?”

Cu gândul ãsta în minte, a mâncat un fruct din cele aflate în traistã şi a pornit la drum.

Dupã ce a vãzut cã nu-i nimic înspãimântãtor pe acolo, nici şerpi, nici mlaştini şi nici spini, a pornit curajos la drum. Avea în acelaşi timp în suflet îndoiala cã dacã va gãsi totuşi fructele de aur de foc, s-ar putea sã nu mai ştie ce sã facã cu ele…

Ce trist… şi apoi el ce sã facã? Sã rãmânã singur în lumea asta pe care nu o cunoștea și nici nu o văzuse niciodată?

A mers aşa timp de şapte zile şi şapte nopţi, strãbãtând vãi înverzite şi râuri cristaline şi a vãzut atâta frumuseţe în jurul lui câtã nu credea cã existã.

În cea de-a şaptea noapte, pe când îşi dorea sã se odihneascã în sfârşit, epuizat de atâta drum, a vãzut deodatã niște sclipiri de la distanţã.

Sã fie oare stele?- s-a întrebat Ondin, apoi tot el şi-a rãspuns: nu, n-au cum, sunt prea aproape.
Dar ce sã fie oare? Mânat de curiozitate şi de dorinţa de a afla cât mai curând dacã nu cumva acolo e copacul cu fructe de aur de foc, şi-a continuat drumul, deşi picioarele îi sângerau de atâta mers.

Dupã alte câteva ore a ajuns şi… ce sã vezi? Fructele de aur de foc sclipeau ca nişte globuri de luminã scânteietoare.

Când le privea mai bine, observa că aveau pe deasupra lor un fel de mantie albă protectoare, iar lumina pe care o degajau, aprindea pur și simplu întunericul în jurul lor.

Wow! Copacul cu fructe de aur de foc!

Fericit cã a gãsit ceea ce cãutase atâta timp, Ondin a adormit cu capul sprijinit de trunchiul copacului.
Când s-a trezit de dimineaţã, şi-a dat seama cã deşi a gãsit comoara mult visatã, atingând-o, nu-şi va mai putea îndeplini misiunea şi nici mãcar nu va mai şti sã se întoarcã la cetate pentru cã nu-şi va mai aminti cine este el.
Deodatã, o luminã caldã, roz-gãlbuie s-a pogorât asupra lui, iar Ondin a auzit cu claritate în gândul lui: „Scrie!”

Aşa cã a luat nişte coajã de copac şi a scrijelit câteva ore bune povestea lui, dându-şi indicaţii precise despre locul din care venise, misiunea lui şi despre drumul parcurs pânã acolo.
Dupã ce a lãsat cojile scrijelite la baza copacului, s-a avântat degrabã sã culeagã fructele de aur de foc şi pãrea cã din ce se cãţãra mai sus, fructele erau tot mai departe … parcã nu voiau sã fie culese.

Dar Ondin nu s-a lãsat bãtut dupã ce a pãtimit atât ca sã ajungã pânã la copac. Și-a încordat toatã fiinţa şi şi-a arcuit trupul sãrind 3 crengi dintr-o datã şi a pus mâna pe fructele de aur de foc ce creşteau  în niște ciorchini grei.

A îndesat degrabã câţiva ciorchini în fiecare dintre traistele lui pânã le-a umplut, şi apoi s-a întrebat…

Ce face el acolo?

Nu mai știa nimic. Magul avusese dreptate. Ondin s-a trezit în vârful unui copac, fãrã sã stie cum a ajuns acolo şi mai ales ce-i cu fructele alea pe care nu le cunoştea deloc, dar tare ar mai fi gustat din ele.

A luat câteva boabe roșii- aurii în gurã iar parfumul şi dulceaţa lor, i-au gâdilat atât de tare simţurile, cã n-ar mai fi plecat de acolo. A mâncat un ciorchine întreg, apoi încă unul și încă unul.

Și-a dat seama cã ar fi rãmas sã trãiscã pururi printre crengile acelea aurite. Și-ar fi dorit să rămână printre crengile pline de mirosuri suave.

Ar fi stat sã priveascã frunzele lucioase ale copacului şi sã-şi lase lumina ochilor lui albaştri sã se însoteascã pe vecie cu verdele fascinant, de dincolo de lume, al frunzelor dumnezeiesc de frumoase pe care le avea acest copac.
Ceva în interiorul sãu însã îi spunea sã nu mai zãboveascã. Așa cã a coborât cu pãrere de rãu şi-un pic de greutate în suflet din copac. Când a pus piciorul pe pãmânt s-a împiedicat de scoarţa de copac scrijelitã pe care îşi scrisese tot ceea ce avea nevoie sã ştie ca sã se poatã întoarce în siguranţa acasã.
Simțea deja în el o putere imensă. S-a gândit că  puterea asta era de la  ciorchinii de fructe abia mâncați.

Simțea dintr-o dată că știe mai mult, că pricepe mai mult și că parcă o pâclă deasă ca un nor negru se ridicase din mintea sa.

La întoarcere…

A parcurs distanţa pânã la zidurile cetãţii  din care plecase în doar trei zile.

Iată cum, deși nimeni nu s-ar fi asteptat vreodatã ca el sã se mai întoarcã,  i-a uimit pe toţi, fiindcă a reușit.

Îndrăznețul Ondin, cel cãruia nimeni nu-i dãdea vreo şansã, reușise să se întoarcă în cetate victorios.
Vestea reîntoarcerii lui Ondin s-a rãspândit repede. Toţi oamenii din cetate s-au strâns în jurul lui ca sã-l asculte în timp ce povestea despre câte locuri frumoase vãzuse şi câte minuni existau în spatele zidurilor cetãţii lor.

Apoi le-a povestit cum a pãcãlit copacul cu fructele de aur de foc ca sã se poatã întoarce acasã și le-a arătat pe dată minunații ciorchini de fructe de aur de foc.
Înţelepţii cetãţii şi-au cerut iertare cã n-au avut încredere în el, şi-n semn de recunoştinţã, l-au primit printre ei.

Deși Ondin era atât de tânăr, devenise mai înțelept.

Călătoria la care se încumetase cu curaj îi arătase cât de puternic  este el și cât de isteț. Iar asta nu ar fi aflat-o niciodată dacă ar fi rămas așa cum îl sfătuiau înțelepții în spatele zidurilor cetății.

De atunci, de când Ondin a sărit zidurile cetății, doar un singur om a mai trãit în fricã.  Acela care nu a vrut cu nici un chip sã plece din cetate. Ceilalti, având exemplul lui Ondin, au trecut curajoşi peste zidurile cetãţii.

Ei s-au bucurat pentru tot restul vieţii lor de toate minunile scânteietoare care aşteptau ca cineva, oricare dintre ei, sã aibã curajul mãcar o singurã datã, sã-şi deschidã ochii şi inima ca sã le vadã.

Morala

Frica de a nu păși în necunoscut te ține departe de cele mai prețioase comori aflate în interiorul tău.