Tocmai ce mă întorsesem de la shopping cu ceva vreme în urmă și mă grăbeam să pun cumpărăturile în frigider.
Era o febrilitate în gesturile mele pe care nu mi-aș fi putut-o explica dacă mi-aș fi luat 2 secunde de răgaz ca să mă gândesc la asta.
În bucătărie, fiul meu își punea tacticos un pahar cu apă.
Eu tot scoteam la pachete din sacoșă și le îndesam unul după altul în frigider.
La un moment dat, scot capul din sacoșă și dau să mă reped spre frigider când… îl văd pe fiul meu mișcându-se cu încetinitorul. Îți dai seama că prima reacție a mea a fost să mă opresc uimită, neînțelegând de ce se mișcă în reluare. Oare are de demonstrat ceva?
Mă opresc pentru câteva secunde cu pachetele în mână și îl întreb:
”Ce ai? De ce te miști cu încetinitorul?
La care el îmi răspunde tacticos:
”Păi cineva trebuie să echilibreze lucrurile. Dacă tu te grăbești, eu trebuie să mă mișc încet. Altfel cum ți-ai da seama de graba ta?”
Pffff!
Măi să fie! Ce băiat deștept am! Și cum îmi pune el mie oglinda în față…mi-am spus în sinea mea.
Mi-am dat seama că avea dreptate.
Mă grăbeam ”spre nicăieri” ca să termin ”mai repede” cu despachetatul ca să… CE?
Ca să… NIMIC.
Mă grăbeam fiindcă mă obișnuisem să mă grăbesc.
Și nu fac doar eu asta. O faci și tu.
Ni se induce cumva ideea că totul trebuie să se întâmple ieri, că nu este timp de pierdut, că sunt foarte multe de rezolvat, că viața nu te așteaptă și că uite, mâine- poimâine, dacă nu te omoară (metaforic vorbind) prețurile, taxele și impozitele, te dă șeful afară fiindcă te-a înlocuit inteligența artificială.
Și uite așa se creează o spirală pe care toată lumea aleargă nevoind să fie prinsă din urmă de vreun tsunami sau ceva.
Zilele trecute eram la aniversarea unui prieten.
Un domn care e tânăr de mai mult timp (adică se apropie de 70 de ani 😊), invitat și el, spunea:
”Când eram eu mic, erau niște reviste cu benzi desenate: Arici Pogonici, Luminița și altele. Când aveam cam 10 ani am citit într-o revistă din asta o poveste în care doi pământeni și doi roboți plecaseră în spațiu cu o navetă spațială cu scopul de a-l explora. Când și-au terminat misiunea, au vrut să se întoarcă pe pământ însă pentru că ceva s-a defectat la navă, erau în pericol ca la aterizare să moară.
Oamenii, gândindu-se că nu vor face față emoțiilor provocate de iminența unei prăbușiri, au decis să lase roboții să ghideze naveta.
Când au preluat comanda, cei doi roboți, folosindu-se de un limbaj neînțeles de oameni au spus:
”Ne-am dorit dintotdeauna să simțim și noi emoțiile oamenilor și n-am reușit! Măcar moartea să o simțim acum ca ei.”
Și au lăsat naveta să se prăbușească…
Domnul a continuat povestea spunând:
”M-a marcat pentru toată viața povestea asta fiindcă mi-am dat seama că roboții își doreau ceea ce nu ar fi putut avea niciodată în timp ce noi, oamenii cu atâta bogăție emoțională, nu ne dăm seama cât de speciali suntem și ce binecuvântare este asta.”
E plină de miez povestea asta.
Ne dorim mereu ce nu avem.
Când suntem mici, vrem să fim mari.
Când ajungem (prea) mari vrem să fim din nou copii.
Când suntem la început de drum ne dorim funcții, poziții sociale și dacă se poate, cât mai mulți bani.
Muncim mult spunând-ne în sinea noastră: ”Mai trag câțiva ani până când… (ajunge copilul la facultate sau până când îmi achit creditul sau până când îmi cumpăr casa mea) și nu ne dăm seama că în timpul în care ne împingem toate limitele și tragem de noi ca de un elastic, cei mai frumoși ani ai vieții noastre trec.
Copiii se fac mari și pleacă pe drumurile vieții lor.
Casa se golește de zgomote și de rumori.
Încheieturile încep să cam scârțăie iar energia pe care o aveam cândva se cam împuținează.
Privim spre anii ce tocmai s-au scurs și ne mirăm cât de repede au trecut.
Și poate că nu degeaba zicea John Lennon că:
”Viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat să faci alte planuri.”
Suntem prea ocupați cu planurile și nu mai apucăm să ne bucurăm de viață, așa cum este ea.
Am un prieten care din când în când mă sună să-mi spună:
”Știi câți bani a strâns X la ultima lansare? 40.000 euro!!!! Iar Y a făcut chiar și mai mult: 100.000 euro. Vreau și eu să ajung ca ei, să scot mulți bani dintr-un singur curs…”
Îi răspund mereu:
”Viața nu este doar despre bani, ci despre câtă viață(trăire) pui de fapt în viața ta.”
El rămâne nedumerit iar eu mă întreb în sinea mea dacă înțelepciunea vine cu vârsta sau cu experiența 😊.
Un adevăr incontestabil este că lumea în care trăim nu ne mai dă pace.
Ne vrea!
Ne vrea atenția, ne vrea timpul, ne vrea banii, ne vrea sănătatea. Iar noi nu suntem conștienți de asta.
Alergăm năuci într-una fără să ne dăm răgaz.
Ne certăm în sinea noastră când n-am reușit ceva.
Ne biciuim (metaforic vorbind) dacă greșim, de parcă greșeala n-ar fi omenească.
Cerem de la noi mai mult decât de la oricine altcineva.
Și într-o zi obosim.
Obosim să mai fim perfecți, performanți, preciși sau echidistanți.
Am jonglat prea mult timp cu toate atuurile de care aveam nevoie pentru a fi dezirabili (la job, acasă, printre prieteni și oriunde altundeva) și abia în ziua în care nu mai vrem să dovedim nimănui nimic, ne-am eliberat.
Ne-am eliberat de tot ceea ce ”trebuie” pentru a fi ”cineva”.
Nu ne mai pasă de ceea ce cred alții.
Zgomotul lumii exterioare nu ne mai perturbă.
Stăm în zen-ul nostru și ne place să fie așa.
Cu alte cuvinte, acceptăm tot ceea ce este fără să ne mai dorim să schimbăm ceva.
Și uite așa ajung la titlul acestui articol.
Cu câteva luni în urmă am fost la un curs de inițiere în QiGong (tehnică străveche desprinsă din medicina chineză care are ca scop măiestrirea Qi-ului- adică a forței vitale).
Împărtășindu-ne din filosofia acestei practici, Maestrul Lin Kai Ting spunea:
”Atunci când cineva se poartă urât cu tine, sau ceva rău se întâmplă în viața ta, acceptă și mergi mai departe. Neacceptarea conduce la suferință.”
Câți dintre noi facem asta? Câți dintre noi acceptăm ceea ce se întâmplă, înțelegând că dacă ar fi fost să fie menit, s-ar fi întâmplat. Și dacă nu s-a întâmplat, înseamnă ce ceva mai bun este pe cale să se întâmple.
Avem în mintea noastră eterna întrebare: ”De ce?”- o întrebare care doar ne chinuie, fără să ne conducă de fapt spre ceva.
Întrebarea ”De ce?” se numește în coaching, ”the killing question”, adică întrebarea care ucide.
Poate că-ți sună ciudat, dar hai să încercăm ceva. Vrei?
Închide ochii timp de două secunde și întreabă-te doar atât: ”De ce?”
Ai să observi că această întrebare, chiar dacă nu are un obiect (adică nu vrei acum să știi de ce ți s-a întâmplat ceva), îți agită mintea, îți creează imediat un sentiment de vinovăție, de rușine, de inadecvare, o emoție de genul: ”ceva nu este în regulă cu mine”.
Și vin și te întreb: De unde știi că ceva nu este în regulă cu tine?
Nu știi.
Și atunci de ce te chinuiești singur(ă) întrebându-te ”De ce?”
Uite ce îți propun: de câte ori îți mai vine în minte întrebarea ”De ce?”, dă-i tu răspunsul: ”De aia.”
Mintea nu suportă să nu aibă un răspuns.
Dă-i un răspuns ca să o liniștești.
Nu reușești?
Meditează! (am pe site cel puțin 20 de meditații din care poți să alegi).
Mintea liniștită conduce la o respirație calmă și liniștită.
Din ce respirația este mai liniștită, din aia durata vieții tale crește.
Iepurele respiră de 600 ori/minut și trăiește între 8 și 12 ani.
Broasca țestoasă respiră de 4-6 ori/minut și trăiește între 100 și 170 de ani.
Tu vrei să trăiești mai mult sau mai puțin? 😊
Cred că mai mult, nu-i așa?
Și vrei să trăiești și bine, nu oricum, nu-i așa?
Maestrul Lin Kai Ting spunea că:
”Dacă vrei să trăiești în exterior în bunăstare, trebuie ca mai întâi să crești în interior în bunătate”.
Cum să crești în interior în bunătate?
Simplu. Fă în fiecare zi un gest de bunăvoință.
Zâmbește cuiva.
Ieși din mintea ta, privește lumea ce te înconjoară și când observi ceva demn de lăudat, fă-o, nu ezita!
Fă-ți un obicei din a spune în fiecare zi măcar o vorbă bună. Dacă nu altora, măcar ție.
Oferă cuiva o floare, un fruct, o bomboană sau câteva rânduri de apreciere.
Trimite un mesaj din inima ta unei persoane la care te duce gândul.
Nu sta să te întrebi cum va interpreta.
Nu este treaba ta.
Treaba ta este ca bunătatea pe care o emani să ajungă și la altcineva.
Și mai poți face ceva:
– dacă ai beneficiat de un serviciu de care ai fost mulțumit(ă)
– dacă ți-a plăcut o carte
– dacă ai participat la un curs care pentru tine a fost wow!, recomandă și altcuiva.
Este inflație de oferte pe piață și prin urmare, devine tot mai anevoios să găsești ceva care să ți se potrivească și care să nu te coste o (mică) avere. Așa că, atunci când găsești ceva ce merită împărtășit, nu păstra doar pentru tine, împrăștie vestea!
Gestul acesta te va bucura, fiindcă vei ști că ai făcut o faptă bună, și îl va bucura și pe cel căruia i-ai făcut recomandarea, și uite așa vei începe să cultivi semințele prosperității tale.
Și dacă citind aceste rânduri, te vei decide să urmezi aceste îndemnuri, fă-o din toată inima ta fiindcă Maestrul Lin Kai Ting spune:
”Atunci când decizi să faci ceva, orice ar fi acel ceva, fă acel lucru din toată inima ta, cu toată sinceritatea și atunci nu vei întâmpina obstacole.”
Iar acum zâmbește! Zâmbetele noastre pot face lumea mai frumoasă, știai?
Și poate că din când în când, pe drumul vieții îți vei aminti câte ceva din învățăturile unui maestru…
Pe mine mă găsești în sălile la curs la următoarele evenimente:
https://vindeca-ti-trecutul.daniela-floroiu.ro/
https://www.reinventeaza-ti-relatiile.daniela-floroiu.ro/
https://primeste-banii-in-viata-ta.daniela-floroiu.ro/
https://www.spa-pentru-suflet.daniela-floroiu.ro/
https://traieste-in-inima-ta.daniela-floroiu.ro/
