PROGRAMEAZĂ-TE AICI
coaching@daniela-floroiu.ro
0744 300 206

Eram fericiți și nu știam

Eram fericiți și nu știam

Cu câțiva ani în urmă am fost în vacanță în Norvegia.

Pe drumul de întoarcere spre aeroport, șoferul mașinii a făcut o remarcă ușor ciudată.

Mi-a spus că în vara aceea, s-au sinucis în acea porțiune de autostradă mult mai puțini oameni față de câți se sinucideau obicei.

L-am privit intrigată de o asemenea remarcă și l-am întrebat de ce se sinucid oamenii într-o țară atât de frumoasă care are un nivel de trai mult peste cel al altor state?

Ca o paranteză, PIB-ul Norvegiei este de 82.000 $/cap de locuitor și dacă nu știi exact cât de mult e asta, imaginează-ți că un director general într-o companie medie din Norvegia câștigă aproximativ 1.250.000 Euro/an.

Revenind la poveste, auzindu-mi întrebarea, șoferul mașinii a dat din umeri a nedumerire și m-a întrebat: „La voi în țară nu se sinucid oamenii?”

I-am răspuns: „Nu, fiindcă noi am trăit pe vremea lui Ceaușescu.” El mi-a răspuns hâtru:

„Da, ai dreptate. Depinde cu ce te compari.”

Mi-a rămas în minte remarca asta a lui:

 

Depinde cu ce te compari.”

 

Trecem printr-o perioadă cu totul atipică datorată pandemiei Covid-19.

O perioadă pe care nici părinții și nici bunicii noștri nu au experimentat-o. O perioadă despre care nimeni nu știe nimic. Nicio carte și nicio școală nu ne-a pregătit pentru asta.

Nu știm cu ce să comparăm ceea ce trăim fiindcă nimeni dintre ai noștri nu a mai trăit asta (ultima pandemie a avut loc în 1918-gripa spaniolă)

Și iată că suntem izolați în case și am rămas doar noi cu noi.

Fără prietenii cu care ne întâlneam deși aproape că nu-i vedeam fiindcă stăteam mai mult cu ochii în telefoane decât cu privirile îndreptate spre ei.

Fără părinți la care nu prea mergeam sau nu prea îi căutam.

Fără colegii și șefii pe care ne enervam.

Fără zarva nebună care ne ținea mereu în priză în timp ce făceam „ceva„.

Ceva ce părea extrem de important.

John Lennon zicea că:

„Viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat să faci alte planuri.”

Și exact asta făceam cu toții. Planuri.

Credeam cândva că viața este despre a face bani.

Ne-am înșelat.

 

Credeam cândva că viața este despre cine ajunge mai repede primul…undeva.

Ne-am înșelat.

Credeam cândva că viața este despre mașini, case și vacanțe luxoase pe care chiar dacă nu le aveam, ni le doream.

Și atunci ne-am înșelat.

 

Când noi am crezut că viața era despre orice altceva, dar nu despre ce era ea, ne-am luminat.

Acum ieșim pe afară rar, dar când ieșim, pășim domol pe stradă. Ne bucurăm de fiecare pas, privim pe îndelete câte un copac înflorit și din când în când, ne oprim pe sub un liliac ca să-i sorbim parfumul.

Ne bucurăm de orice gândăcel, de orice albinuță, de orice cântec de pasăre pe care altă dată nici nu-l auzeam.

Ne-am întors acasă, în suflet și cu ochii sufletului nostru am început să vedem altfel tot ceea ce până acum părea banal și neimportant.

Înțelegem abia acum că eram fericiți și nu știam.

 

Am descoperit abia acum ce contează cu adevărat.

Am descoperit cât de greu ne este să nu ne putem îmbrățișa părinții sau prietenii.

Am descoperit cât de dor ne-a fost nouă de noi înșine.

Am descoperit cât de multe mai avem de acceptat la noi înșine, la ceilalți, dar mai ales…cât de mult mai avem de iertat.

Iată că avem acum timp să ne gândim dacă mai vrem să mergem pe unele drumuri pe care mergeam din inerție.

Avem timp să ne facem curățenie în suflete, să ștergem praful prin cămările lui, să renunțăm la regrete, la tristeți, la resentimente și la neiertări.

Astăzi conștientizăm mai mult ca oricând, că tot ceea ce avem este clipa de acum.

Trecutul nu mai există.

S-a spulberat deja.

Nu mai contează. Este ceva atât de îndepărtat încât pare că nici nu s-a întâmplat.

 

Clepsidra s-a întors cu fundul în sus

 

Și când clepsidra s-a întors, în spațiul rămas acum gol de nonsensuri începem să punem un boboc de floare abia înflorit, un petec de cer spre asfințit, o atingere tandră care ne-a lipsit, un cuvânt moale, domol de care ne-am amintit, un umăr puternic de care ne-am sprijinit, un „Mi-e dor de tine” abia șoptit urmat de un „Și mie mi-e dor de tine…”


Izolarea e șansa noastră de a ne retrage din lumea de afară în care am „ars până ce aproape n-am mai rămas” și de a ne întoarce spre lumea noastră interioară.

E timp de răspuns la întrebări nerostite care încep să curgă acum.

–   Oare am contat?

–   Oare i-am fost de ajuns?

–   Oare am iubit cu adevărat atât cât aș fi putut iubi?

–   Oare a meritat tot zbuciumul de până acum?

–   Oare am înțeles ce contează cu adevărat?

–   Oare am trăit cu adevărat?

Sau…

–  Cine sunt eu când nu mai e nimeni care să mă definească?

–  Ce vrea sufletul meu?

– Cine sunt eu atunci când nu mai sunt cine credeam că sunt?

–  Ce vreau eu cu adevărat?

Ia-ți timp și stai de vorbă cu sufletul tău.

El te așteptă în taină să-ți vorbească…și chiar dacă o lacrimă sau două o să se rostogolească pe obrazul tău, nu te opri!

Coboară-te în străfundul tău și fă pace cu tine!

Iartă-te!

Acceptă că nu mai poți schimba nimic din tot ce a trecut. Deschide-ți apoi larg ochii și inima spre un nou început.

Al tău.

Alege să-ți trăiești viața ta!

Alege să-ți urmezi calea!

Alege să fii lumină pentru tine și pentru altcineva.

Alege-te pe tine! Din iubire pentru tine.

Atât!

Namaste!

S-ar putea să-ți placă și asta: https://daniela-floroiu.ro/aici-si-acum-suntem-noi/

Foto credit: https://pixabay.com/ro/

It's only fair to share...Share on Facebook
Facebook
0Share on LinkedIn
Linkedin
Email this to someone
email

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.