Fata Morgana

Fata Morgana

Iubirea nu ar trebui să fie niciodată o Fata Morgana
Iubirea ar trebui să fie. Atât!

Povestea asta este inspirată din viața cuiva. Numele persoanei nu este important. Ar putea fi Maria, Ioana sau Loredana. Eu nu am făcut altceva decât să scriu povestea exact ca și cum ar fi spusă de Ea.

Am avut o viață grea…

Tatăl meu a murit când eram destul de mică. Ca să compensez lipsa lui, m-am măritat destul de tânără. Din păcate, la câțiva ani după căsătorie mi-a murit și soțul.
M-a apucat disperarea. Plecasem cu el la muncă în străinătate și m-am trezit dintr-o dată într-o țară străină, fără prieteni și cu un copil de întreținut.

Nu știam încotro să o apuc. Mi se părea că lumea mea s-a terminat. Până la 30 de ani îmi muriseră ambii părinți, o soră și soțul. Să rămâi văduvă la 30 de ani și să mai fii și într-o țară străină e de-a dreptul deprimant.
O vreme am zăcut pur și simplu. Umblam ca un robot de colo-colo fără să-mi găsesc rostul. Într-o seară m-au scos câteva prietene în oraș și acolo l-am cunoscut pe EL.

Misterios, romantic, tandru, blând, săritor, amuzant… Aproape că nu-mi venea să cred că mi se întâmplă și mie ceva bun în viață.

M-am îndrăgostit. Nebunește aș zice acum…

Pentru prima oară în viață trăiam și eu iubirea aceea despre care doar auzisem că există. Totul era minunat. Simțeam că e sufletul meu pereche. Ne plăceau aceleași lucruri, gândeam la fel, visam la fel. A fost extraordinar până când am aflat că era însurat.

Un ”amănunt” peste care am trecut ușor în numele iubirii. Îmi promitea că vom fi împreună curând. Acel ”curând” s-a transformat în trei ani.

Trei ani în care, pot spune acum, am trăit suspendată.

Trei ani în care am fost fericită doar în timpul pauzelor pe care el și le lua de la căsnicie. Era superb când eram împreună. Dar tot ceea ce era frumos se estompa și dispărea rapid.

Veneau peste mine unele după altele: weekenduri, zile de naștere, vacanțe, sărbători pe care eu mi le petreceam singură, iar el împreună cu familia.

Era ciudat pentru mine să fiu împreună cu cineva, dar în același timp să fiu și singură.

Cred că era un fel de amestec de durere și plăcere. Uneori, plăcerea și bucuria țineau suficient de mult încât să pot să acopăr cumva lipsa lui. Dar tot mă durea că nu puteam fi împreună.

Așa am aflat că nu doar trupul doare, ci și dragostea doare…

Mă durea să-l am, fiindcă știam că pleacă. Când nu eram împreună, tânjeam după el.
Dar mă durea mult mai tare să nu-l am lângă mine când mi-aș fi dorit.

Mă condamnam în mintea mea că nu mă mulțumesc cu ce am. Știam că sunt mulți alții nici măcar asta nu au, și nu se vaită.
Dar mai apoi, venea Crăciunul sau Paștele și eu iar eram iarăși singură deși aparent aveam pereche…așa că mă judecam că nu sunt în stare să iau eu o decizie și să rup relația cu el.

Ai idee cum e să-l vrei și să nu-l mai vrei în același timp?

Mă întrebam mereu în mintea mea de ce? De ce nu hotărăște dacă mă vrea pe mine sau o vrea pe ea?

De ce nu am găsit și eu pe cineva care să mă vrea pe mine 100%, nu doar din când în când, atunci când ”încăpeam” în viața lui?

Milioane de ”De ce”-uri și zero răspunsuri…

Simt că mi-a luat o veșnicie până ce am înțeles că el nu va renunța la familie pentru mine. Că eu eram doar o bucățică frumoasă de viață. Un vis. O poveste care îi completa lui viața.

Doar că, pe masa vieții lui, el avea toate feliile de pizza- familia, copiii, vacanțele în familie și eu…
Iar eu…aveam doar o singură felie. Pe EL.

Într-o zi, felia asta nu mi-a mai ajuns. Am înțeles că foamea mea de a fi fericită nu se mai poate astâmpăra doar cu acea felie de pizza.
I-am spus că-i mulțumesc pentru tot ceea ce mi-a oferit, pentru clipele minunate petrecute împreună și pentru tot ceea ce am devenit datorită lui.

O femeie care știe ce vrea. O femeie care nu se mai mulțumește cu puțin. O femeie care vrea să aibă la masa vieții ei…toată pizza, nu doar o felie.

I-am făcut cadou un ceas și o clepsidră.
Ceasul – ca să-și amintească de orele petrecute împreună.
Clepsidra – ca să-și amintească că timpul nostru a expirat.

Să nu crezi că mi-a fost ușor.
Încă îl iubesc. Și încă mă doare. Dar știu că undeva, cândva, cineva…mă așteaptă la masa vieții lui ca să-și împartă pizza vieții lui cu mine.

Ce am învățat din întâlnirea cu Mario?

Am învățat să nu mai fac pe nimeni o prioritate în viața mea câtă vreme eu sunt doar o opțiune în viața lui.

Și dacă ar fi să mai trag o concluzie, aș spune că tot ceea ce-ți este dat să trăiești te ajută să-ți amintești cine ești.
Astăzi eu sunt femeia care se pune pe primul loc în viața sa.

**S-ar putea să-ți placă și articolul Toamna se numără relațiile
***Dacă relația pe care o ai nu te mulțumește, te aștept la workshop-ul Reinventează-ți relațiile.

It's only fair to share...Share on Facebook
Facebook
0Share on LinkedIn
Linkedin
Email this to someone
email

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.