Povestea Etichetelor

Povestea Etichetelor

Locuitorii din Wemmik, eroii din Povestea Etichetelor, erau nişte omuleţi mici din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înâlţime se vedea întreg satul.

Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pãlãrie, alţii purtau costum. Ȋnsã douã lucruri le erau comune: toţi erau fãcuţi de acelaşi tâmplar şi trãiau în acelaşi sat.

De dimineaţa pânã seara, zi de zi, omuleţii fãceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt.

Fiecare omuleţ avea o cutie plinã cu steluţe aurii şi o cutie plinã cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungã îi vedeai pe strãzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.

Omuleţii draguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sãritã, nu primeau decât buline.

Tot steluţe primeau şi cei talentaţi: unii puteau ridica greutãţi deasupra capului, alţii puteau sãri peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toatã lumea le dãdea steluţe aurii. Aşa se face cã unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe …

Ori de câte ori primeau câte o steluţã se simţeau atât de bine încât îşi doreau sã mai facã ceva ca sã poatã primi încã una..

Alţii însã, nu ştiau sã facã prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline negre. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.

Tot timpul încerca sã sarã cât mai sus , dar întotdeauna cãdea la pãmânt. Iar când ceilalţi îl vedeau jos, se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cãdere, lucru pentru care mai primea nişte buline negre. Iar dupã aceea, când încerca sã le explice omuleţilor de ce cãzuse, mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrãmãdeau sã lipeascã şi mai multe buline pe el.

Dupã un timp avea atât de multe, încât nu mai vroia sã iasã pe stradã, se temea cã va face iar ceva anapoda: cine ştie, o sã-şi uite pãlãria, sau o sã calce într-o baltã… şi imediat o sã primeascã bulinuţe!!!

Adevãrul este cã avea atat de multe buline, încât ceilalti omuleţi veneau şi îi lipeau altele fãrã nici un motiv.

„Meritã mulţimea asta de buline negre”, îşi spuneau omuleţii unii altora.
„Este clar cã nu e bun de nimic!”

Dupã un timp, Pancinello a ajuns sã creadã ce se spunea despre el:

„Aşa este, nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el.

Ȋn rarele dãţi când ieşea din casã, stãtea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.

Ȋntr-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fatã pe nume Lucia.

Sã nu credeţi cã oamenii nu încercau sã lipeascã etichete şi pe ea! Ȋncercau, numai cã nu rãmaneau lipite, ci cãdeau.

Fiindcã nu avea nici o bulinã, unii o admirau atat de mult, încât se grãbeau sã-i lipeascã o steluţã. Dar nici una nu stãtea lipitã. Alţii însã, o priveau cu dispreţ, fiindcã nu avea nici o stea şi atunci vroiau sã îi lipeascã o bulinã dar şi aceasta cãdea imediat.

Cum să nu-i lași pe ceilalți să te definească pe tine

Povestea etichetelor- Cum să nu-i lași pe ceilalți să te definească pe tine

„Ca ea vreau sã fiu şi eu”, îi trecu prin minte lui Pancinello.

„Nu mai vreau  sã primesc etichete de la ceilalţi!” Aşa cã o întrebã pe Lucia cum se face cã ea nu are nici o etichetã.

„Nu este mare lucru”, îi rãspunse ea. „Ȋn fiecare zi mã duc sã îl vãd pe Eli.”

„Pe Eli?”

„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.”

„Dar de ce?”

„Ce ar fi sã descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecã.

„Dar crezi cã-i va face plãcere sã mã vadă?!?”, strigã el după ea. Ȋnsã Lucia nu-l mai auzi.

Aşa cã Pancinello se întoarse acasã, se aşezã la fereastrã şi începu sã se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celãlalt.

„Dar nu este drept!”, îşi spuse el supãrat. Şi pe loc se hotãrî sã meargã la Eli.

Se îndreptã spre deal şi urcã pe cãrarea strâmtã pânã ce ajunse în vârf. Când intrã în atelier, fãcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca sã vadã ce se afla pe bancul de lucru trebui sã se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Ȋnghiţi în sec speriat, şi îşi zise:

„Eu aici nu rãmân!”, şi se îndreptã spre ieşire. Dar chiar atunci, îşi auzi numele:

„Pancinello, tu eşti?”, se auzi un glas pãtrunzãtor. Pancinello se opri.

„Cât mã bucur sã te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sã te vãd mai bine!” Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bãrbat înalt, cu o barbã stufoasã.

„Ştii cum mã cheamã?”, îl întrebã Pancinello.

„Bineînteles cã ştiu, doar eu te-am creat!”

Eli se plecã, îl ridicã de jos şi îl aşezã lângã el pe bancã.

„Hmm…”, murmurã meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.

„Se pare cã ai adunat ceva etichete…”

„Nu am vrut, Eli! Am încercat din rãsputeri sã fiu bun!”

„Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie sã te aperi! Mie nu-mi pasã ce spun ceilalţi despre tine!”

„Chiar nu-ţi pasã?”

„Nu, şi nici ţie nu ar trebui sã-ţi pese! Cine sunt ei – sã împartã etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu conteazã ce gândesc ei, Pancinello. Conteazã doar ceea ce gândesc eu, iar eu cred cã eşti o persoanã tare deosebitã!”

Pancinello începu sã râdã:

„Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot sã merg repede, nu pot sã sar, vopseaua mi se duce.. De ce aş însemna ceva pentru tine?”

Eli se uita la Pancinello, îşi puse mâna pe umãrul lui micuţ şi spuse încet:

„Fiindcã eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!”

Nimeni…, niciodatã… . nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui!

Nici nu mai avea cuvinte…

„Ȋn fiecare zi am sperat cã vei veni la mine”, continuã apoi Eli.

„Am venit fiindcã m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, rãspunse Pancinello.

„Stiu, mi-a povestit despre tine.”

„De ea de ce nu se prind etichetele?”

„Fiindcã a hotãrât cã este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii… Etichetele se lipesc de tine doar dacã le laşi!”

„Cum adicã?”

„Etichetele se lipesc doar dacã le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasã de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?”

„Pãi, nu prea…”. Eli zâmbi.

„Vei întelege cu timpul. Acum eşti încã plin de buline negre. Deocamdatã îţi va fi de ajuns sã vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.”

Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre uşã, Eli îi spuse:

Nu uita, eşti o persoanã deosebitã fiindcã eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodatã!”

Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:

„Cred cã Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!”

Şi chiar în clipa aceea cãzu de pe el o bulinã…

*Autor necunoscut

 

It's only fair to share...Share on Facebook
Facebook
0Share on LinkedIn
Linkedin
Email this to someone
email

1 Comment

  • Cristina Posted decembrie 15, 2018 11:56 am

    Frumos… 🙂

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.