Povestea licuriciului și a buburuzei

A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici. Licuriciul a observat pe dată cum se îmbina minunat frumoasa culoare roșie a buburuzei cu petele ei mici și negre, iar buburuza a rămas vrăjită de felul în care licuriciul lumina totul în jurul lui.

Părea că e o magie, așa că buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit pe dată și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Îndrăzneață hotărâre, mai ales că și licuriciul și buburuza erau foarte mici. Doar că împreună, se simțeau deja mult mai puternici decât fiecare separat.

 Numai că, și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanță pentru alții, dar care pe ei i-ar fi putut despărți definitiv: o crenguță, o pietricică, o frunză…

Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimeni și nimic să nu-i poată despărți.

Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți. Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau dacă ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră.  Contează doar că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.

Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are nici un gust, nici un sens, nici un farmec…

Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:

– Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.

-Știi că ai dreptate? a spus licuriciul.
Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!”