Și de va fi să hrănești ceva, hrănește-ți iubirea

Și de va fi să hrănești ceva, hrănește-ți iubirea

Nu-i așa că-ți spuneai adesea că n-ai timp pentru tine? Că ai o mulțime de obligații, că x, y sau z lucru îți mănâncă zilele?

Nu-i așa că ție îți dădeai cea mai puțină atenție?

Nu-i așa că erai mereu grăbit(ă) să mai faci ceva, să mai demonstrezi ceva, să te impui undeva, să mulțumești pe cineva, să câștigi mai mulți bani, să-ți iei telefonul cel nou, să schimbi mașina cea veche, să… să… să…?

Nu-i așa că acum totul îți pare doar un spectacol în care ai jucat, nu un an, doi sau zece, ci toată viața?

Iată că s-a închis stagiunea. Actorii au plecat la casele lor, spectatorii nu-și mai cumpără bilete și tu ai rămas cu tine. Ușor descumpănit(ă), oarecum fără o direcție prea clară, stând cu tine mai mult decât ai stat vreodată.

Și asta dintr-o dată te sperie.

Te sperie fiindcă asta nu-i ceva ”normal” pentru tine. Tu erai o persoană activă, aveai mereu ceva de făcut, ceva de spus, întâlniri importante, oamenii se bazau pe tine, tu știai cine ești și unde ești și iată că dintr-o dată… totul s-a șters. A dispărut.

Te-ai mirat de așa un lucru neașteptat.

Te uiți înapoi spre tine ca la un cadou ciudat pe care nu știi dacă să-l deschizi sau să-l lași la o parte pentru mai târziu sau poate…pentru niciodat’.

Cauți prin telefon numărul cuiva.
Vrei să simți aproape pe cineva.

Dar totul pare în zadar, fiindcă nimeni nu te mai poate feri de tine. Și atunci înțelegi că oricât de înspăimântător ar fi, e timpul să stai doar tu cu tine, să afli cine ești cu adevărat.

E timpul să te uiți în sufletul tău și să găsești acolo ce contează pentru tine cu adevărat.

E timpul să privești cu sinceritate spre bucuriile- multe sau puține pe care le-ai avut și să-ți promiți ție că dacă scapi de perioada asta, o să trăiești viața asta așa cum merită ea să fie trăită: privind un apus, un răsărit, o floare, un copac, zâmbind ”aiurea” din orice, mulțumind oricui, oricând și mai ales ție, fiind recunoscător/recunoscătoare pentru fiecare zi în care ai deschis pleoapele ochilor fiind conștient(ă) că încă te mai poți bucura, că încă mai poți cânta, că încă mai poți merge, că ai nu o mie de prieteni, ci doar câțiva, dar pe care te poți baza.

Și atunci o să mai lași ”cutiile de plastic”- oricum s-ar numi ele (telefon, tabletă, laptop, tv și ce-o mai apărea) și o să ieși într-un parc să miroși corcodușii și cireșii înfloriți, și o să cânți, chiar și pe stradă, un cântec ce nu-ți mai dă pace, o să-ți începi dimineața cu un sărut și cu un: ”Mulțumesc, Doamne pentru ziua asta pe care mi-ai dat-o să o trăiesc” și-o să-ți închei ziua cu un alt sărut și un nou: ”Mulțumesc, Doamne pentru tot ce-am trăit astăzi.”

Este atât de simplu să fim fericiți cu noi înșine, să ne bucurăm de ceea ce avem (atât cât avem), să prețuim pe cei care ne-au ales să-i însoțim pe drumul vieții lor, să ne iubim pe noi și pe toți cei din jurul nostru, oricum ar fi ei- fiindcă noi toți suntem unul, o singură inimă, un singur plămân și un singur ochi privind în sus, spre Dumnezeu!

Mulțumesc, Doamne fiindcă m-ai ajutat să înțeleg cine sunt eu!

Sursa foto: Pixabay

It's only fair to share...Share on Facebook
Facebook
0Share on LinkedIn
Linkedin
Email this to someone
email

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.