Ți-a scăpat printre degete…

Ți-a scăpat printre degete…

Viața ți se întâmplă în timp ce tu ești preocupat să faci altceva

Asta e o constatare pe care mi-ar fi plăcut să o fi avut pe la 30 de ani.

Știi cum sunt vremurile acelea când ești la început de carieră și vrei să demonstrezi ceva?

Dacă nu știi, îți spune eu: ai primul job, vrei să faci impresie bună, o faci și apoi pleci la alt job.Iar vrei să faci impresie bună, te străduiești mai mult, muncești mai mult, stai peste program, obții validarea de la șefii tăi (sau nu) dar continui să tragi. Din ce în ce mai tare.

Și nu te prinzi că pierzi teren în fața vieții. Nu te prinzi că ți-a scăpat printre degete deja.
Ți se pare că ești pe cai mari și că de acum înainte totul va crește fulminant, că vei ajunge mare boss și că viața îți va fi ușoară și vei fi fericit(ă).
Te trezești că atunci când te întâlnești cu prietenii vorbești despre job. Fără să-ți dai seama, spui NOI atunci când vorbești despre firma ta, planurile ei devin planurile tale, target-ul firmei devine target-ul tău- și nici nu contează dacă tu nu lucrezi în vânzări și nu ai nici o treabă cu targetul…Pur și simplu te identifici cu compania aia în care lucrezi.

În timpul acesta trec anotimpurile

Ai o relație dar nu ai timp să investești în ea fiindcă tu ai ”treabă”- îți construiești o carieră. Partenerul de cuplu care ar trebui să-ți fie și ”coechipier de viață” este angrenat în același ritm nebun.
Sunteți amândoi pe câte un tobogan unde totul se desfășoară cu repeziciune și unde dacă ai scăpat o clipă ceva din vedere.. te-ai dus.

Pe nesimțite ceea ce era între voi se răcește. Vă treziți doi străini care ”zac” seara în fața televizorului și care nu mai au nimic să-și spună personal, ci doar impersonal- ce a mai fost la job- la cine a mai zbierat șeful- pe cine a dat afară- cine s-a mai angajat…cine cu cine s-a mai cuplat.

Vă reîntâlniți doar voi doi în timpul concediului- atunci vă simțiți stingheri. Începeți să vă gândiți oare de ce nu mai aveți nimic să vă spuneți?
Ce s-a întâmplat de v-ați înstrăinat?

Nimic special… Ați uitat ce este cel mai important pentru voi.
Ați uitat că energia voastră se generează în relație și se consumă în afara ei.
Ajungeți pe la 35-40-45 de ani și vă întrebați dacă doar despre asta e viața…

În faza aceasta unii acceptă că doar atât este viața și-și continuă inexorabil drumul casă- serviciu-serviciu-casă pentru ca mai târziu să aștepte pensia și… atât.

DAR…

Alții se revoltă. Își spun că trebuie să fie ceva mai mult decât atât. Că nu se poate ca DOAR asta să le fie toată viața.
Încep căutările. Merg la cursuri. Află lucruri despre ei pe care nu le-ar fi bănuit niciodată. O nouă lume li se deschide în fața ochilor, o lume din care, dintr-o dată, ies la iveală zeci de alt perspective, zeci de alte potențiale căi de urmat…altele decât cea prezentă.

Se face treptat o schimbare. Se schimbă mentalitatea, se schimbă atitudinea față de muncă și de viață. Nu mai poți înghiți lucrurile cu care nu ești de acord. Înveți să spui ce nu-ți convine într-un mod asertiv. Colegii încep să te admire că ”te-ai deșteptat”. Unii vor să afle ce ai făcut, alții te pun în cutia ciudaților și se feresc de tine.

Îți schimbi anturajul, începi să acorzi importanță lucrurilor care contează cu adevărat: prietenia, autenticitatea, onestitatea, iubirea. Începi să te respecți, să te iubești pe tine și să te pui pe tine pe primul loc.

Devii un om fericit ”fără motiv”. Nu mai vrei să ai dreptate mereu. De fapt nici nu te mai interesează asta fiindcă ai înțeles că fiecare are dreptatea lui și nu e treaba ta ”să-i bagi pe gât” cuiva, dreptatea ta.

Devii dintr-o dată extrem de tolerant. Puține lucruri te mai deranjează cu adevărat. Îți e ușor să-i accepți pe toți așa cum sunt. Începi să te bucuri de natură, de oameni, de toate lucrurile pe care până atunci nu le-ai văzut cu adevărat.
Redescoperi bucuria de a trăi și de a fi tu însuți. Te simți un om liber și înveți să te bucuri de libertatea ta.

Asta se întâmplă când înțelegi că viața nu ți se întâmplă ție, ci se întâmplă PENTRU tine.

Și-n ziua în care ai înțeles asta, te uiți la ceilalți aflați încă pe tobogan și simți să faci un singur lucru: să le suni și lor  clopoțelul  trezirii.

Oricum îl vor auzi doar unii, și anume cei pregătiți să-l audă, așa că nu-ți face griji… Nimeni nu te va judeca.

Și dacă te-ai regăsit în povestea asta, să știi că povestea asta este și povestea mea.
Suntem poveștile pe care ni le spunem. Păcat că nu ne-am prins că tot noi suntem și autorii poveștii, nu doar personajul principal.

Dacă vrei să-ți rescrii povestea vieții, sau să vezi și o altă perspectivă, poți participa la un workshop de-al meu sau te poți programa la o ședință de coaching.

It's only fair to share...Share on Facebook0Share on Google+0Share on LinkedIn0Email this to someone

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *