Uită ce-ai promis

Uită ce-ai promis

Ciudat să spun ”Uită ce ai promis”, fiindcă de ce cele mai multe ori ni se spune să ne ținem de promisiuni.

Dar…

Uneori facem promisiuni doar ca să ne trezim într-o zi că suntem prizonierii lor

 

Astãzi am sã-ţi spun o poveste  despre un bãieţel de 7-8 ani cãruia îi plãcea de o fatã.

Am putea spune cã se îndrãgostise de ea, deşi el nu ştia la vârsta aceea ce-i aia a fi îndrãgostit.

Tot încerca sã-i iasã în cale şi sã vorbeascã cu ea, dar nu prea reuşea. Îi admira în taina cosiţele bãlaie şi ochii azurii, neîndrãznind sã-i spunã ce simţea. Chiar dacã îi fãcea în secret mici cadouri, ea nu pãrea sã le dea prea mare importanţã. Nu părea nici sã-l observe pe bãieţelul acela drãguţ care o privea cu ochi de tãciune, curioşi şi plini de admiraţie.

Într-o zi, dupã ce suferise de dragoste neîmpãrtãşita mai bine de 2 ani, el a îndrãznit, în sfârşit sã-i spunã cã-i place de ea. Cum a fãcut-o?  I-a zis că o place, adunându-şi tot curajul pe care-l avea…

Doar că a fãcut-o în faţa tuturor colegilor de clasã, iar ei au râs, aşa cã ea, stânjenitã de moment, l-a respins.
Bãieţelul s-a ascuns în cel mai întunecat ungher al sãlii de sport, a plâns cu sughiţuri şi şi-a promis sieşi cã nu va mai suferi vreodatã din iubire.

Efectul peste ani?

Când s-a fãcut mare, a început sã evite sã se implice în vreo relaţie cu o fatã, de fricã sã nu sufere din nou.

Îşi creease singur un mecanism de apãrare. Când simţea cã se îndrãgosteşte… fugea mâncând pãmântul, renunţa la ceea ce urma sã se înfiripe. Şi nici nu mai ştia cum de se teme de o relaţie, când el de fapt şi-o dorea.

O parte din el îşi dorea sã trãiasca fiorii dragostei frumoase despre care auzise pe la alţii cã îţi dã o stare de beatitudine plãcutã. Cealaltã parte din el însă,  îl trãgea de mânã sã nu se îndrãgosteascã cumva.

El suferea, fãrã sã ştie cã singur îşi provoca o suferinţã în încercarea de a-şi respecta o promisiune naivã fãcută la o vârstã atât de fragedã, cã aproape cã nu-şi mai amintea.
Poate cã ai şi tu o poveste asemãnãtoare.

Poate cã şi tu ţi-ai promis cândva

–  Cã nu vei mai avea niciodatã încredere în oameni pentru cã altã datã ai fost înşelat

–  Cã nu ai sã te mai cãsãtoreşti niciodatã pentru cã divorţul te-a durut atât de tare cã n-ai crezut cã o sã-ţi mai revii

–  Cã n-ai sã mai faci „ceva” în viitor doar pentru cã în trecut ai suferit atât de rãu încât ai decis sã îţi pui singur stop înainte de a mai ajunge în situaţia aceea.

Te întrebi de ce se întâmplă asta?

Se întâmplă pentru cã suferinţa a fost atât de mare, încât rana emoţionalã a rãmas întipãritã în subconştient şi prin urmare, toatã viaţa vei fugi ca sã nu mai fi rãnit din nou.

Dacã „umilinţa” a avut loc în public, indiferent dacã ai fost în situaţia de a nu şti sã spui o poezie la serbare, sau poate cã de emoţie ţi-ai udat pantalonii, te vei trezi cã, în plus de asta, ai şi dificultãţi în a-ţi exprima sentimentele şi emoţiile.

De ce? Pentru cã ultima datã când ai fãcut-o, s-a sfârşit rãu pentru tine, iar rana aceea nu s-a vindecat niciodatã, chiar dacã ai „pansat-o” cu uitare (conştientã sau subconştientã).

Uite care e vestea bună

Tu, cel de azi, eşti altcineva din punct de vedere emoţional, pentru cã noi, în fiecare zi devenim alte persoane față de cele care am fost ieri.

Cu fiecare nouã trãire, cu fiecare nouã experienţã, ne îmbogãţim.

Cel care a fost rãnit a rãmas în trecut, iar rana aceea a rãmas încapsulatã la momentul X care a trecut deja.

De ce te-ai mai simţi astãzi dator sã ţii o promisiune pe care ţi-ai fãcut-o ţie atunci când,  emoţional vorbind, erai altul, un om mult mai puţin matur decât eşti astăzi?

Promisiune

Uita ce ai promis

Cum ar fi ca atunci când îţi auzi vocea interioarã spunându-ţi:

„A, nu poţi face asta, ştii doar cã doar ai promis cã … pentru ca sã nu mai….” sã-i rãspunzi în gând:

Îţi mulţumesc cã-mi aminteşti, dar ştii, eu cel de azi, nu mai sunt cel care am fost ieri, sau cel din trecut.

 Acum sunt altcineva şi dacã-mi dau voie, ştiu sigur cã acum, lucrurile vor evolua altfel.

Am învățat din ceea ce s-a întâmplat.

Sunt un alt om, în fiecare zi de azi, sunt mai bun ca ieri sau ca alaltăieri.

Am nevoie sã-mi dovedesc mie asta.”
Ştiu ce îţi vine în minte… cã asta ar însemna sã accepţi sã greşeşti din nou şi din nou. Te asigur cã sunt şi eu de pãrere cã e bine sã învãţãm din greşelile noastre, şi sã nu le repetãm în mod conştient.

Dar unde este linia de demarcaţie dintre ceea ce consideri a fi o greşealã şi ceea ce altcineva, din afara ta, ar numi experienţã?

Ce ar fi …

Sã priveşti tot ceea ce a fost în viaţa ta ca pe o ocazie de a învãţa ceva, uneori mai uşor, iar alteori mai greu?

Ce ar fi…

Dacă ți-ai da voie sã experimentezi orice apare în viața ta fără sã te mai auto-sabotezi? Ce ar dacă nu ai mai încerca sã te fereşti de suferință?

Crezi că ai muri? Crezi că ai suferi? Și dacă din suferința aceea ai ieși mai puternic? Te-ai mai feri?

Eu cred că atunci când fugi de suferință, ajungi să suferi de fapt mai mult, fiindcă ajungi să te întrebi toată viața:

”Ce ar fi fost dacă…”

Iar această întrebare îți va eroda sufletul și-ți va răscoli mintea zi de zi, până la sfârșitul zilelor tale.

Experimentează! Trăiește! Iubește!

 

 

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *