Crinul de aur

Crinul de aur

O tânără domniță i-a spus tatălui ei că nu mai poate dormi nopțile de când a aflat ceva ce nu-i mai dă pace.

Regele a întrebat-o pe unica lui fată ce i-a adus neliniștea. Fata a povestit că a aflat că peste 7 mări și șapte țări se află undeva,  îmbrăcat în praful zânelor și înmiresmat de parfumul stelelor, Crinul de aur.
Despre acest crin de aur aflase fata că face o minune. Aceea de a încremeni timpul pe chipul celui care-l miroase, astfel încât el va rămâne la aceeași vârstă mereu.
Tatăl i-a zis că nu poate fi adevărat așa ceva. Nimeni nu ajunsese vreodată atât de departe de regat și să se mai și întoarcă. Așa că regele i-ai spus fetei lui: ”De oriunde ar fi aflat, nu putea fi adevărat”.

Dar fata o ținea una și bună, ea voia ca regele să trimită pe cineva care să-i aducă prețiosul crin.
Regele, sărmanul, tot încerca să o convingă să renunțe la gândul ei. Știa bine că toți cei care plecaseră, nu se mai întorseseră vii niciodată.  Mai mult, nimeni nu mai știa nimic de ei.
Dacă ai fi întrebat pe oricare locuitor al palatului, ți-ar fi spus că la marginea regatului lor se află capătul lumii.  Prin urmare, oricine pleca din regat, ajungea în lumea de dincolo și nu se mai putea întoarce.
Fata nici nu voia să audă, ea vroia crinul și basta. I-a zis tatălui ei că dacă nu trimite pe cineva după crin, va pleca ea singură în căutarea acelei flori neprețuite.
Regele a strâns sfatul bătrânilor și l-au ales pe cel mai tânăr și mai iscusit cavaler căruia i-au încredințat dificila misiune.
Zilele treceau rând după rând, iar tânăra domniță stătea și-l aștepta pe tânărul cavaler privind mereu de la înălțimea la geamul iatacului ei.
Doamnele și domnișoarele de la curte o invitau mereu ba în grădină, ba la spectacole sau la petreceri în palat, însă ea nici nu voia să audă. Stătea închisă în camera ei cu ochii ațintiți în zare.
Au trecut multe anotimpuri până când fata a observat că ochii începuseră să i se împăienjenească iar trupul să i se împuțineze.  A cerut să i se aducă jilțul cât mai aproape de geam ca să nu piardă din ochi marginea zării.
După ce au trecut încă de vreo trei ori toate anotimpurile, în sfârșit a zărit ceva. Apoi acel ceva s-a transformat în cineva. Era cavalerul.
Atât de mare i-a fost bucuria încât a început să strige și să țipe alertând întregul palat.
Când în sfârșit cavalerul s-a întors cu crinul de aur în mână, cu hainele-i rupte, ponosit și gârbovit de toate cele care trecuseră peste el sau pe care le depășise în drumul lui, fata s-a apropiat, a mirosit crinul și-apoi a cerut degrabă o oglindă.

Crinul de aur

Nu se mai privise de tare mult timp în oglindă pentru că servitoarele făceau totul pentru ea. O îmbăiau, o pieptănau, îi schimbau hainele și îi aduceau în fiecare zi mâncarea în cameră.
Când s-a privit în oglindă, un urlet sfâșietor de durere s-a ridicat din pieptul ei și a căzut leșinată la pământ. Un chip hâd și bătrân o privise din oglindă și-atunci a înțeles pe loc că-n toată așteptarea ei își pierduse cel mai de preț dar: tinerețea.
A înțeles într-o clipită.

Cei mai frumoși ani ai vieții ei i-a risipit așteptând crinul de aur. Acel crin ce urma să-i păstreze tinerețea, au devenit dintr-o dată cea mai grea povară pe chipul ei.
Fața ei bătrână și ridată urma să-i amintească până la sfârșitul zilelor ei, că a aștepta să se întâmple ceva înseamnă de fapt a muri câte puțin în fiecare zi.

Morala:

Nu aștepta ca viața să treacă pe lângă tine. Trăiește-o azi, pentru că mâine poate fi prea târziu.

Citește și Povestea etichetelor aici.

1 Comment

  • Andy Manole Posted mai 17, 2017 9:30 pm

    Cand un OM are talent, tot ce poti sa faci este sa te bucuri de el.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *